M-au închis în cotul omului-clepsidră!
Zăbrelele lui îmi acoperă inima și nu pot simți.
Ceasul meu de la mână mă privește cu o invidie
Dureros de înspăimântătoare.
Omul-clepsidră are o suliță din fier înroșit,
Precum un mare războinic al lumii
Și ochelari de soare nebiodegradabili.
Cotul omului-clepsidră seamănă cu un coridor lung
Al unui teatru, o expoziție de prost gust, cu mii de măști
Dichisite, parfumate.
E întunecos și frig așa cum numai frica poate fi.
El înghite tot ce vede-n cale și tot ce îi este poftă :
Rochițe roșii purtate de vânt, prăjitură cu mere,
Până și lacul acela cu stufăriș.
Aici, e un amestec de viață multicoloră,
Un paradox sentimental tulburător.

Ceasul meu îmi spune mereu că trebuie să evadez,
Altfel cotul omului-clepsidră îmi va confisca toate simțurile
Și nu voi mai putea trăi cu adevărat.
Cotul acesta e visul oricărui ceas din lume,
Te face să fii permanent vesel și tânăr ca frunza de brad.
Omul- clepsidră își face siesta în fiecare zi, la ora 0 și 0 minute,
Pe strada Norii de catifea, sorbindu-și cafeaua,
În timp ce-și fumează trabucul,
Lumea crede că este ceață.
E de un comic imens acest personaj, întrucât,
Recent, i-a fost poftă de un pește balon.

A treia zi, la ora 0 și 0 minute, peștele balon
s-a sinucis de dor și necunoscut, și a făcut bum !
perforând omului-clepsidră un por de piele.
Ceasul meu cu strigăte mari de luptă- hai ! pe el !-
mi-a ordondat să ne strecurăm pe acolo.
Săturați de atâta viață fără timp, ne-am ascuțit ochii de fiară,
Și-am sfârtecat cotul pentru a putea ieși.



-Aș vrea o bucată de om clepsidră!
Iar eu mă uitam înnegurată la el, apoi la nori,
Apoi la ceața deasă ce se lăsase pe blocuri.
-De ce nu m-ai lăsat să fiu nemuritor ?
zbieră la mine ceasul ca o bombă atomică.
Iar eu mă uitam înnegurată la el, apoi la nori,
Apoi la ceața deasă ce se ridica, acum, de pe blocuri.