Uragane incolore și reci
au adormit glasul lângă priviri,
teama e plină de speranțe seci,
iar gândurile-s pline de uimiri.

Zilele nu mai au un anotimp,
mor zâmbetele cu lumini în noapte,
doar un atlet mai urcă pe Olimp,
culegând aplauze din șoapte.

Dezastrele sunt făcute valuri,
deși printr-un ecou este chemat
un vers cu tăcere ce stă pe maluri,
dar împăturat în anonimat.

Memoria nu e recunoscută,
iar urlete nu mai au mormânt,
am o umbră care nu m-ascultă
și evit să calc umbrele pe pământ.
................................

Frumoasa mea, iubita mea doamnă,
noi vom rămâne cu surâs de seară
o lumânare aprinsă-n toamnă,
care nu se stinge-n primăvară.