Pașii i-ai uitat iar prin săli de piatră
se zvărcolesc acum în gurile nopții
se sting.
În ochii-ți străpunși camera se reflectă goală
se închid pereții de sticlă neagră pe sufletul claustrofob
se strâng.
Lacrimi stinse ți se lipesc de fereastră
și încrustează în ea dâre de sare
le sapă.
Cu buzele îti săruți genunchii lipiți
iar dansuri vertiginoase cutremură pieptul
spasmodic.
Fluture cu aripi șterse de praf
cobori adormind în neant
spre dimineață.
Și urmele lacrimilor nu se mai văd
au apărut totuși în plapuma ta
forme adânci.