Cerneală proastă
culori care se amestecă inutil,
copaci încărcați cu flori,
totul o sfințenie a tristeții…

Iată: lecția despre forța oglinzii
unde nebunul îmbrăcat în fel și chip
își reflectă chipul fals, hidos, în care nu se regăsește niciodată.
Chipul meu adevărat e o mască
una de lux
și uneori am sentimentul că nimic nu mai e normal,
că trăiesc într-o lume răsturnată,
că bărbia îmi e deasupra scalpului,
că nasul e mai sus de ochi.

Cînd numai aerul suportă rădăcinile înfipte în el
Atunci am obiceiul de a privi pe fereastră
îmi lipesc fruntea de sticla înghețată
observ un păianjen,
apoi
defilarea oamenilor spre serviciu,
și copiii care țipă în fața blocului.

Cineva se întîlnește cu mine, undeva, în colțul pleoapelor
descopăr aceleași stigmate
sforile mi se lipesc de mâini, de inelar,
apoi apasă,
apoi strâng
și-mi intră în carne până acolo încât nu mai pot sau nu mai vreau să scap de ele,
fiindcă ele ajung să facă parte din trupul meu.

În tactica autodemolării
Fidelitate devine interzisă
Barbă visează la femeia-păpușă
O marionetă
Ce o aruncă jos cu scîrbă
asta face mereu
fiindcă preferă să fie întotdeauna altele, noi.

Pe proastele astea drumuri
Într-o imperfecțiunea obligatorie
Unde inimile crapă din toate puterile
Simt o umbră familiară în spatele meu
Cu puțină dreptate acolo, sus. Pe guler.

Urlu ca din gură de șarpe
Ș-aș alerga departe, acolo unde nimeni nu mă poate vedea și ajunge
dar rămân pe scaun încremenită
și apa îmblânzește pietrele pe care barbă le va arunca
în mine, aceea care simte că
Singurii care înțeleg cu adevărat păpușile sunt copiii.
Curăț zăpada
Deși
frunzele sunt murdare.
Da rămîne prea puțin scrum
deși o vreme e acolo.

Sunt doar schița unei femei
în căutarea dicției perfecte.