Bătuți de ploi,
de griji și de nevoi,
uscați de arșiță,
cu așezări făcute scrum,
ei, bieții țărani,
supraviețuitori...
Ce le-a rămas?
Să tânjească
după-un boț de mămăligă
sau după o bucată de pâine...
Și amărăciunea lor
cui s-o spună?
Și se gândeau la bucuria lor,
la oala cu lapte ce fierbea pe plită,
la pâinea ce se cocea în cuptor
și-o împărțeau copiilor;
la strânsul porumbului,
la moara și trăsura lor...
În casele lor de chirpici...
fără porți și gard, tot în opinci...
Pe când alții cu case și ziduri înalte,
ridicate din cărămida furată,
cu porți de cetate, că aveau ce păzi...
Iar lor le-a rămas sufletul...
Ce crudă e viața...
După loviturile primite,
după suferință și durere,
ei nu și-au dorit moartea...
au rezistat, au implorat
și s-au rugat...
Dar prea târziu i-a ascultat.