Mi-e sufletul o frunză în derivă,
Ispititor oceane mi se-ntind,
Cu inocența gândului cuprind
Îmbrățișarea neagră și masivă.

Nervurile aproape nu desprind
În ceața îndesată, posesivă,
Luminile din cioburi de relicvă,
În deznădejdea clipei mă surprind.

Și agățată-n ora cea din urmă,
Prădată de-ntuneric și de dor,
Mi-e sufletul nălucă pe o sârmă.

Narcotic, răvășit și incolor,
Tot cerul peste ochi mi se dărâmă,
E-atât de alb, iar eu nu știu să mor.

* poezie câștigătoare a premiului al II-lea, concursul ,,Îngerul blond'', 21 martie 2010