Seara cădea treptat, bolta cenușie
se întuneca tot mai tare și începeau
să se arate stelele...

Încercam să-mi amintesc de trecut,
dar totul era nebulos. Aproape că
nu mi-am atins destinația sufletului meu,
vraja priceperii de neatins.

Tot trupul meu se cutremură
într-o durere de nestăpânit.

Strigam: Euclid, Euclid, Euclid!
Toate aceste trăiri le
simt dupa atâta amar de vreme,
atâta timp de vis și agonie...

Îmi îndreptam ochii spre "Amrita"
și cugetul meu era una cu pământul.
Euclid, de ce ți-ai mințit sufletul?,
aceste confesiuni absurde m-au dărâmat;

"Când timpul își va pierde minutele
și clipele" atunci voi renaște. Amurgul
vieții mele renaște odată cu venirea
unei noi dimineți.

Mă simt atât de zidită în acest timp
nemăsurat, perpetuu. Plâng și renasc
în imaginația mea, amintindu-mi-l pe
Mircea la vârsta lui fragedă.

Dar acum părul i-a devenit alb
ca și omătul; la fel sunt și eu?
Mai sunt eu cea pe care el a cunoscut-o?
El e cel pe care eu l-am cunoscut?
Unde-mi sunt zilele?, în care

am stat în atâta agonie și despărțire,
în toți acești ani agonisiți în nemăsurare...


Euclid, Euclid, Euclid!



M-am pus în postura Amritei și am încercat să scriu un poem care să asemene "ruperea" dragostei dintre Mircea Eliade și Maitreyi Devi. Anii de despărțire care au trecut între cei doi, au fost ani care nu s-au putut măsura în timp. Iubirea lor e veșnică, e acolo pe acel piedestal la o înălțime destul de ridicată. Iubindu-se au dobândit un adevăr, făcându-se excepție în fanteziile pe care Mircea Eliade le-a trăit atunci când a locuit în Calcutta, orașul în care Maitreyi Devi locuia cu părinții...