În răsăritul dimineții, lângă soba
cea pustie unde doar poetul plânge
și lacrima-i pustie... Cu lacrima-i
în palmă și vântul greu adie, doar

gând bizar de toamnă, doar dor
poetic, cântec. Ștergând cu dosul
mâinii obrazul plâns de cântec, și
floarea-i se usucă sub lacrima ce-i cântă;

Poetul ședea lângă fereastra larg deschisă
meditând pe un fotoliu și privind afară trist.
Cor de vrăbii, cor de vânt adie, nici apa
nu-l mai udă, nici vântul nu-l mai zvânta.