Nimeni nu știa mai bine decât tine
punctele cardinale în care au eșuat liniștea dinaintea sărutului
insomniile decadența aripilor
gândul ca o cochilie de alabastru
strecurată în căptușeala paltonului
nevoia de plumb topit în gene dezlegarea la vise

și de atâtea ori cuvintele
sfărâmate între palme cum strivești o frunză uscată de nuc
spaima ca o rochie de seară prea mică
abandonată într-o tăcere prelungă
anotimpul în care cobori
ca o lacrimă pe obrazul ridat
numai tu purtându-ți cântecele la brâul cu fluier
pentru poveștile
dintr-un tărâm unde oamenii
îngroapă oglinzile ca pe niște securi ale războiului