La trei ani, îmi spuneam singur, cu voce tare,
povestea de noapte bună. O poveste în care eu,
la cinci ani, luptam singur cu spaimele
vîrstei – păianjenii, fantomele, șerpii. Și cu
frica nelămurită de vîrsta șapte cînd,
singur în noapte fiind, trece pe dinaintea ta
un tren cu vagoane luminate. La patruzeci,
rama oglinzii e căminul insectelor mici și sătule
iar eu mă văd pentru prima dată, cum
aș bea singur un vin de care uitasem.
Ca un actor la machiaj. Ca un actor ratat
al propriilor mele vicii care îmbătrînesc și ele
și dau fuga să-și ascundă firele albe. Lutul galben
se iubește cu ploaia impură; dacă am ajuns singur
prin glodul ăsta, nu înseamnă că am plecat singur.
S-au tot rătăcit din ei pe drum. Pe unul l-a
înțepat viespea cu burtă roșie care numai pe aici
trăiește și care n-a primit nume. Altul s-a
oprit la crucea unei femei care a murit născîndu-i
un prunc; nu știu dacă să o plîngă ori să o învie,
căci tovarășii mei au, uneori, darul învierii din morți.
Și pe mine m-au mușcat jivine cu ochi tulburi și
în mai multe rînduri am fost încredințat că sîngele meu
e mai greu decît mine și n-am să pot să-l mai car.
Prietenul meu cu care am vînat împreună buburuze
și broaște și trăznete prin furtunile vîrstelor mici
s-a oprit și el și mi-a spus pentru ultima dată,
cu voce tare, povestea de noapte bună. Singur, astfel,
am ajuns în țara mea mică și tristă, în care văd o siluetă
mică și tristă făcîndu-mi, chiar și acum, semne cu mîna.
Sau întinzîndu-mi o țigară. Va fi veselă să afle că toate
femeile mele, chiar și acum, seamănă numai și numai
cu ea și că mi se face rău după țigările lor.