Se-ngreuna pământul
peste care călcam apăsat și-n urma tălpii mele
respira a iarnă
era un câmp întreg negru precum ars însă rece, aproape devenisem și eu doar o gură de aer,
o nălucă într-o ploaie de stele polară

se terminase timpul pe când ajunsesem la marginea lui, ceasurile ticăiau invers până la-ngheț
până ajungeau un singur
tic
tac
prelungit

m-am simțit brusc dezgolită cu mâinile și tălpile goale
mă spiona vulpea cu priviri violete,
atât de frig încât o ascult,
răsuflu o dată, ascult

îmi zâmbea în ceață cu colți vineții
apocaliptici

venea un sfărșit rece
și fără-o culoare precisă,
o vulpe polară
m-aștepta.