o stare de oboseală ma doboară
iar această tristețe e chioară
nu observă că mă distruge,
ea doar tace... și decurge...

cu melancolia-mi specifică
pot spune că sunt doar fiică
rătăcită, speriată,
într-o lume nuanțată...

culorile țipătoare...
îmi șoptesc că sunt prea visătoare
că această lume-i trecătoare
și că absolut nimic nu doare...

soarele răsare,
și nimic din ce văd nu e ceea ce pare
pornesc la drum pe o rută ocolitoare
cu o noua stare de lentoare...