ascultam tic tacul
răsuna ca un ecou pierdut
alergând după un tren
vagoane burdușite cu secunde
împingea locomotiva anilor
într-un mers sacadat
ca al picăturilor de ploaie
mocănească
despica aerul în două emisfere
pe oricare aș fi călătorit
secundele coboarau
în aceleași stații
depărtările-și deschideau ochii
schimbând macazul
când ieșeam din tunel
aerul tot mai greu
de poverile atâtor istorii
sugea din noi totul
rămânându-ne doar
ultimile secunde înșirate pe ață
trenul alearga
cu șaizeci de roți pe minut
mă vedeam ultima secundă
încărunțită într-un bătrân trup
urma să cobor
unde lumea mea deja se oprise


27 octombrie 2010