Mi-am rătăcit cuvintele
prin valuri,
nisipurile albe
le refuză,
cerneala mi se-mprăștie
difuză,
de când te știu,
tandrețea n-are maluri.

Lumină regăsită
prin vitrine,
întârziată-n orele
prea scunde,
când ceasurile le înghit
flămânde,
secundele-s tăcute
ori puține.

Îți decupez pendule
de hârtie,
din sudul meu spre tine
e un pas,
distanțele pe hărți
nu au popas,
în ceruri, nimeni încă
nu le știe.

Noiembrie-
un spațiu gol, imens,
iar între noi
o mare de ninsori,
tandrețea are lacrimi
uneori
dar te respir prin porul toamnei,
dens.

Și la vecernii,
clopot fără glas
ne-o mai întoarce
încă-o veșnicie,
ca-ntr-o deplină, caldă,
agonie,
mă vei iubi și tu,
cu ce-a rămas.