uite cum cerul picură nesfârșit
lichefiat de neputința de a crede
și nicio urmă nu va mai pândi ca un hăitaș stârnit de mirosul de încă viu
tot ce-am lăsat se va scurge cu ploaia peste pietre
îngropând în lut
prospețimea albă și fină a mâinilor
scrisul lor aplecat
și senzația aceea că uneori o lumină
coboară printre degete

nicio privire înapoi
nicio umbră care să contureze alte forme în zi
doar ploaia și neputința ei de a avea un chip anume
felul insidios în care mă traversează
luând cu ea amprenta inimii
și culori
să nu mai pot crește în mine un curcubeu
să nu-l mai pot bolti între sâni
să nu mai pot ascunde între gene
mugurii unei alte zile

când undeva înspre noapte
ploaia devine o inimă ce pulsează
purificate și vii
se îmbracă în fragmente de cer
trupurile