Eu, Doamne, sunt copacul cu ramurile goale,
Pe ele, Tu, zăpada, o cerni necontenit,
De albul Tău m-acopăr din creștet până-n poale,
Doar oamenii mă află... frumos împodobit.

M-aș scutura de mine, zăpada să rămână -
O zare de Lumină, cu scânteieri de taină…
M-aș afunda-n lăuntrul Ființei Tale până
Vedea-vor toți cum lumea o ții sub a Ta haină.

Dar nici când fulgii vremii, topindu-se în zloată,
Mă lasă fără straiul curat, strălucitor,
Ori când întâiul mugur alege să se zbată
Spre-a se deschide Vieții ce-o dărui tuturor,

Ei nici atunci, Părinte, nu văd în creanga-mi, Darul,
Ori seva înnoită a dulcii Tale vreri...

Ce-i ramura uscată, de n-o învie Harul
Și slavă de n-aduce eternei Primăveri?