Cu riduri și privirea caldă
bunica,
îmi taie gândurile, parcă
amintindu-mi să mă înfrupt cu nesaț
din tot ce făcea și spunea.
Am uitat zilele senine
în care sorbeam din cuvinte înțelepte,
acum
nu știu unde să le caut
praful le-a sculptat.

Mi-e dor
de inocența rămasă lângă salcâm,
nu știu să mă găsesc printre flori.

Chipul de pe piatra de mormânt
nu mai păstrează albul căldurii,
zâmbește blând, ca un șaman care și-a încheiat
destinul pe pământ.
S-ar putea să-mi ucidă
izvorul ce aprinde nerușinat felinare.

Mă ridic
să ating liniștea desăvârșită a conștiintei,
ochii largi ai odăilor neprihănite judecă.

-Bunico, toate crengile s-au prăbușit
nu mai știu sădi pomi!

Peste reveria ultimei opriri
patima se face frunză,
cea mai albă margine de lume
se clădește
sub același salcâm.