Eufrosina, frumoasă femeie
Și-n ochii adânci, ce scânteie!
Când trecea, bărbații-ntorceau
Capetele după ea și plângeau!

Suspinau de-a dreptul răpuși
De făptura cu buze de pluș,
Văratece, frăgezite căpșune,
Iar părul, arzându-i, tăciune!

Știindu-se adorată, dorită,
Într-adins pășea negrabită,
Legănând din șolduri alene,
Aruncând săgeți printre gene!

Dar până-ntr-o zi când, turbat,
Un țigan, sub sân i-a-mplântat
Pumnalul rece, curbat și tăios,
Pe a ei frumusețe... gelos!

Bărbații din urbe n-au plâns
Și caștarul, cu lațul l-au strâns.
Cuvintele-mi sunt prea sărace,
Iar ghitara în brațe îmi tace...