Fugărit de o coasă întunecată,
Încerc să scap alergând după o zi fermecată,
Unde moartea nu mai e așteptată,
Unde florile îți șoptesc în șoaptă.

Licuricii de-ar strălucii în miez de zi,
Tristețea de-ar fi devorată de mii de bucurii,
Iubirea de-ar rămâne mereu intre cei vii,
Eu veșnic aș fi iubit, nu aș mai muri.

Dar m-am născut ca să plâng și să mor
Simțind cum amăgirile dor,
Cum amărăciunile te amărăsc din zbor,
Cum gândurile singurătății iți dau fior.

Oare cât o să mai pot fugi?
Oare ce scuză în fața morții aș mai putea găsi?
Ieri, i-am cerut să mă mai lase o zi,
Să văd soarele și luna și apoi o să pot muri.

Azi, i-am zis că vreau să văd un puf de păpădie
Cum e purtat de vânt neavând împotrivire;
Mâine, mă tem că nu o mai pot minți -
Păcat, mâine nu e o zi potrivită pentru a muri.