Am descuiat zăvorul și am ucis urgia,
Am pus un lemn in soba de am aprins un foc,
Desțelenesc țărâna și picură magia
Pe fierul rece... Mă-ntreb „ăsta-i noroc”?

Ascult incet cum gândul mă duce către tine
Te simt atent și dornic de oaza din pocal,
Te am, te țin, te caut prin lacrimi și suspine
Și tu mă strigi isteric să vin în tine .. iar`.

Zâmbesc... căci bara de oțel pe dat se încovoaie,
Așa cum îți doreai atunci când îmi scriai,
Așa cum am visat de mii de ori în ploaie,
Căci Iadul nostru s-a transformat în Rai.

Tu zbori acum spre mine și gândul ți-e albastru,
In suflet porți o frică de un refuz și-un Iad,
Ai cheia ce deschide o ușă și un astru,
Ai Totul... si pe mine ... Iar`.

Și a căzut zăvorul... ce-a zăvorât un suflet
Ce-a încuiat Iubirea ascunsa-n nicăieri,
Si s-a născut Iertarea cu un albastru urlet
Și a topit oțelul, neînfricat, de ieri.

Deschid cu gândul poarta ce-ai strâns-o-n lacăt tare,
Deschid ... tu intri, vii ... nemărginit,
Să intri ... ca un astru... curat, cu raze clare,
Ca un parfum suav și infinit.

Te-mbrățișez, iubite, cu dor și cu iertare,
Căci numai Domnul dezleagă de păcat.
Întreaga ură și rea necuvântare
Se duce-n lume ... acum am gând curat....

Căci ruga mea nespusă spre Domnul nostru mare
A risipit oțelul din suflet si din Noi,
A mistuit otrava cuvintelor amare
Și a deschis zăvorul ... a risipit nevoi...

Și a adus Iubirea cea dulce și dorită,
Și ne-a-ntâlnit în vis, pe noi, cu gând curat,
Trimit spre tine-acum dorința infinită,
Și o accept pe-a ta ...aci, la mine-n pat.

Acum, aici, deschid pe dat pridvorul
Iar tu treci pragul zâmbind ca altădat`,
Îți sar în brațe, te-ncolăcesc cu dorul
De dragoste ... și de păcat.