mă lepăd de foamea îmbrăcată în cămașă albă
pe drum în ochiul spart
unde păsările pleacă
spre cerul obosit de atâtea priviri lumești

carnea de pe mine mi-a devenit străină
și inima
încă mai bate în coasta ruptă

lumea mă privește cam deocheat
îmi ascund mâinile sub pâine
mi-e teamă că va înțelege ce scriu
și șterg

nu am aripi
să-mi aduc aminte că sunt
prea săracă să mă uit la ea