m-am pomenit rugându-mă într-o zi de iarnă
dincolo de ușă dorința
sfârteca șoricei
să nu te miri îmi striga copilul
să nu te miri
omenirea a rămas în urmă cu câteva lacrimi

durerea din genunchi a început să curgă
ca o bomboană de pom
sub care arde prietenos lumânarea
rămâi aici și joacă-te cu mine
striga copilul
uite
dacă vrei
te poți muta în castelul meu de nisip

m-am apucat de piept
așa cum fac oamenii mari când
sunt femeile și copiii de față
și nu pot spune altfel că le e greu

dă-mi și mie copile un semn de întrebare
nu pot să merg acas’ cu mâna goală