În iarna asta puțin neașteptată
ating zăpada albă cu singurătatea
și-o las inimă omului de zăpadă
care răsfoiește cu gândul fulgii de nea.

Ferestrele așteaptă crispate seara
în speranța plecării frigului strecurat
pe ecoul obsesiv al toamnei moarte
care a dorit o îmbrățișare albă.

Copacii par cuiburi de frunze uscate
adormite în inconștiența liniștii
din rostogolirea mută a timpului
care pregătește nașterea mugurilor.

Dar când începe freamătul ploii în geam
aștept inima pe care am dat-o singur
și-o aștern pe melancolia primăverii
lângă rugăciunea ca să fiu un nou mugur.