Mi-au așternut strămoșii-n mȃini izvorul,
Să-mi construiesc destin din apa-i clară;
Cu apa lui stropitu-mi-am ogorul,
Din toamnă pȃnă-n răsărit de vară.

L-am curățat, trecȃnd prin transparență,
Nisipul amețit de-atȃta vreme;
Prin actul meu, umilă penitență,
Am consimțit hotarelor să-l cheme.

Mai beau și-acum din apa maronie
Ȋntinsă peste liniști agitate,
Iar setea mea, o simplă nebunie,
Mi-o potolesc din cupe blestemate.

Mi-au așternut strămoșii-n mȃini o cană,
Să nu-mi usuce buzele nisipul;
Din tabla ei pilesc rugini pe rană
Și-mi adȃncesc în fundul ei tot chipul.