sorbim cu nesaț
dintr-un azi,
egoist sperând
să-i mai smulgem
o clipă,
un zâmbet,
o pâine…
crezând că avem mai apoi
- lucru trist –
pentru cei ce-i iubim
și ne-ateaptă uscați
o fărâmă
pierdută-ntr-o coajă de mâine.
și poate-am uitat
sau nu vrem ca să știm,
prea mult săturați
a mai duce poveri,
că vremea
- ea însăși –
are-al ei țintirim;
că azi e tot mâine,
dar privit dinspre ieri.