Nu scot un sunet, dar din văi eterne,
Pe sub arcade așteptând sărutul,
Din prăvălirea șoaptei în debutul
Uitării care din adânc se cerne,

Stegarul tainei își ridică scutul
Să-ndepărteze colbul ce se-așterne
Pe gânduri vagi, sălcii, pustii și terne
Ce mi-au compus de-atâta timp avutul.

Dar nu rămân doar trunchi uscat și jalnic,
Cu murmur stins și îngălat de țânc.
Prin liniștea ce suie-n valuri, falnic,

Trec oști de bronz cu aștrii la oblânc.
Tăcerea-n care am pătruns năvalnic
E uriașul strigăt din adânc.


2 mai 2012