Ne-am adunat aici, în garsoniera de la 4,
pentru apelul de seară.
Ca de obicei, ardem gazul de pomană,
uităm că nu avem fitile pentru lampă.
”Să chemăm duhul!” – zise unul,
frecând de zor o lampă.
„Să dărâme gardul ăsta dintre poeți,
chiar de-i făcut din lemn de contrabandă!”
„Să aruncăm pe foc manuscrisele!” – zise altul.
„Se va isca o pălălaie până la nori”.
Ca tot omul, are și el o văpaie
ascunsă prin cămările inimii.
Ar stinge-o, dacă poezia
nu i-ar întreține arderea.
Vreo doi din avangardă
propun eliminarea fițelor douămiiste.
„Cum așa? – zise căpitanul.
„Fără fițe nu mai prindem vreo fâță”.
În fine, în văpaia discuției,
intervin și eu, oracolul de Pucheni,
cu vreo două-trei genuflexiuni
rimate și ritmate:
„Când n-ai fitile pentru lampă,
nu mai arzi gazul de pomană,
nu te arunci aiurea-n probe,
curtând, zelos, vreo nimfomană.
Pereții își ascut auzul,
captează unde ultrascurte.
Hai să halim mai bine-o ciorbă
din poezelele de curte!”
Iar intervine căpitanul
și mă trimite la flotări,
să îmi dezvolt mușchii poetici,
dacă n-am bani prin buzunar.
Uite așa mai trece-o seară
(desigur, fără vreun consens).
Confrații se întorc la treabă,
să bage muza-n sperieți.