Se legăna o barcă pe Dunăre,
clipocitul apei ce părea neagră
acompania gândurile, tot negre;
Luna răsărise portocalie, imensă, rotundă
dintr-un capăt de fluviu
ca dintr-un capăt de lume;
Mă biciuiam cu vorbe,
cei din barcă schimbaseră biciul în mătase;
eu tot nu credeam adevărul lor.
Apa Dunării mă-nspăimânta mai puțin decât păcatul,
pe mine, cea care s-a temut întotdeauna de ape.
Cineva mă prinsese de mână –
Nu-ți fie teamă! Sunt aici!

A doua zi, am intrat plângând în Casa Ta,
am zăbovit preț de-o lacrimă.
Îți cerusem un semn...
Tu mi-ai spus, precum atunci, Ucenicilor:
„Îndrăznește, nu te teme, Eu sunt!”