Dintre frunze gălbioare,
Furnica privi spre soare.
Suflând nasul în batistă,
Spune răvășită, tristă:
*
Soare, când te-ai micșorat?
Păsări dragi, unde-ați plecat?
Cerule te-ai tulburat...
Voi, frunze, când ați picat?
*
Ufff, ceva cam bănuiesc,
Dar am teamă să rostesc.
Și tot sper în sinea mea,
Că poate nu e așa!

Soarele a priceput
Și spune posomorât,
Încet, cu chipul mâhnit,
De abia l-a auzit:

- Fugi, furnico, și te-ascunde,
Că n-or mai fi zile blânde!
Ai muncit o vară-ntreagă,
Adăpostește-te-n grabă!

Însă harnica de ea,
Nu prea poate ca să stea.
- Am văzut o boabă mică,
S-o ignor?...Sunt o furnică!