Ca un șarpe lungit, printre munți,
trece trenul și cântă: măi, măi,
mi se-adună-n ureche dulăi
și-mi cresc perii, la tâmplă, cărunți,

de la cap la trecute odăi,
unde-am fost. La sfârșitul de nunți,
mi-s un ciunt primu-a-ntâia-ntre ciunți,
sângerând, ce se pierde prin văi.

Trece timpul prin mine și țip,
unde-s șinele-ntoarcerii, unde
un ochi noaptea-i, cea fără de chip,

ziua noastră prin trupuri se-ascunde.
Ca un ceas ticăi, stereotip
și-mi fac cruce doar între secunde…