Nu îți mișca mâna,
uită tot ce a plâns vreodată muntele acesta.
Lasă-mi surâsul brațului meu să te prindă
și, biciuită de ploaie prin
obosita mea minciună...
....adăpostește-te, iluzie...

Afară, cai pustii scot luna de după măguri -
logodnică prădalnică a unui dor șovăielnic
ce urcă nestatornic dinspre vale.
Spre tot ce a dorit muntele întârziat în zare.
Nu regreta, oricum durerea mea șăgalnică,
în iarnă îmi va strivi pomeții.
Înghețând picurii sorții pe amprentele
palmei tale ce îmi mângâia obrajii.