Undeva în mine este o periferie, un fel de cimitir al iubirilor
Aici arunc amintiri, întâmplări triste, toate se scurg de la sine
Firesc, fără niciun efort, o groapă de gunoi care s-a format
Fără să-mi dau seama, dintr-un instinct de curățare al trupului

Când plouă sângele mi se limpezește și se pot vedea în mine
Iubiți cum vor să deschidă ferestre încercând să refacă epiderma
Locul dureros prin care au intrat odată e cicatrizat și nu mai pot ieși
Unii mor aici, alții reușesc să se salveze în ultima clipă

Aducerea-aminte e iarba dracului se hrănește cu pungi de plastic
Și cutii de conserve până se fixează iar de piele și năpădește
Trebuie să vin des în locul acesta stingher și lung ca un vagon de tren
Care a cărat deportați să le tai zi de zi până pământul va fi din nou proaspăt

Sunt iubiții care dacă-mi ating pielea cu buricele degetelor
Intră în mine la fel de adânc ca atunci când arunc cu o piatră în apă
Cercuri, cercuri până se pierd și se contopesc în mine, aceștia
Sunt luați de curent și duși undeva foarte departe, exilați

Sunt iubiți care trec prin mine liniștiți ca și cum ar merge pe trecerea de pietoni
Totul pare în siguranță însă lucrurile pământești sunt schimbătoare
Piele se curăță fără să-mi dau seama, năpârlesc de ei în somn, natural
Dimineața nici nu-mi mai aduc aminte unde i-am cunoscut

Undeva în mine este o periferie, un fel de cimitir al iubirilor
Toate aceste frământări îmi modifică cumva părțile corpului
Și dacă veți vedea la colțul unei biserici o femeie cu inima în palmă
Este pentru că niciodată nu a știut la ce folosește