Din fața cîtor uși
ce-nchid singurătatea ca pe-o gură de sobă,
aș putea spune că ți-am potolit foamea de căldură,
că te-am îmbrăcat și te-am poftit pe-o laviță,
să-mi odihnești drumurile rămase,
cînd ușile tale nu se deschid decît din interior?

Ce bârne ori draniță de aripi mă mai pot susține
pe dinăuntrul atîtor judecăți personale
cît sărutul tău descîntînd flori de fîn,
întîiul născut în care ne regăsim îmbrățisările?

Aici nu răzbate nici suspin și nici țipăt de dor
ci doar nemișcarea ca o măgură peste mesteceni.

Iar dacă acum m-ai prinde de după umeri
aș putea crede că zîmbetul tău de strugure copt
este interior tuturor dimineților verzi,
cînd tu mă primești cu o pijama inocentă,
și-mi asculți inima în dreptul aceleiași intrări
pe care ai vrea să o aflu
în pieptul mereu cîte unui alint,

dar nu ți l-aș spune pe-acesta,
spre-a-l răsuci în tine ca pe-o cheie.