noaptea a pus stăpânire pe mine
lovindu-mi memoria pentru totdeauna
cu acel strigăt care mi-a intrat în carne
că să prindă rădăcini
cu acele fețe strălucind ca niște candele
într-o biserică antică
asemenei unui animal de pradă
durerea mă devora dinăuntru
cimitirul din gândurile mele
vuia de rafale ca o vijelie
cădeau obuze avioane rachete
bulgări enormi de pământ
cădeau oameni în fiecare clipă
din toate direcțiile zburdau cu grație gloanțe
ziua focurile se răreau
se opreau perioade lungi
așa a fost zi după zi
noapte după noapte
din camerele cu geamurile făcute zob
cu pereții muscați de gloanțe
am sfârșit prin a aștepta
căzând peste mine bucăți de cer