Multe lucruri știu, dar și mai multe nu, iar cerul privit din inimă devine mult mai sfânt
și-atunci chiar luna pot s-o iau în brațe ca pe-o fecioară dulce.
Zeii zenitului și delfinii din valuri
mai sfinți mi-apar de-i asimilez în mine
unde bucuriile mele i-amestecă de-a valma,
să se joace plutind împreună
aidoma ca într-un colț de paradis din a cincea dimensiune
aflată dintotdeauna în mijlocul mărilor de fericiri virtuale
unde dispar tristețile una după alta
înecate în valuri de beatitudini parfumate.
N-a fost și nu-i cu putință,
nu-i cu putință altfel să alungi furtunile
din adâncuri aprinse de suflete
și-n mii de țăndări să prefaci urile
anihilându-le în flăcări potopitoare de iubire.
Eu sunt cel ce de-o veșnicie te caut
când nimeni nu auzise de tine și nici de mine.
Răsfrângerea luminii pe puritatea chipului tău
mi-arată cine pe celălalt îl dorește savurându-l,
căci eu eram cel ce din milenii adânci te caut și te tot caut
prin spații nedefinite, pe sub cer, peste mări, pe țărmuri de străluciri înflorite,
deși nu știam că tu așteptai cuminte
după umbra tremurătoare a inimii mele,
ascunsă sub hlamida fiorilor calzi de iubire,
tu unica zeiță îmbrăcată în priviri lacome de pasiuni înrobitoare
dominând statuar pe soclul așteptărilor de îmbinări divine
unde, totuși, prea târziu a fost
ca Timpul să le mai consimtă mult doritele contopiri
din tristele ore-ale stingerii.