O furnică hărnicică,

Căzu de pe-o rămurică,

Pe botul lui Azorel,

Cel mai liniștit cățel!

Dar când ea mușcase tare,

De boticul umed, moale,

Azorel s-a enervat

Și cu labele a dat,

S-alunge făptura mică,

(Ea se ținea fără frică!)

Cu o bucată tot pleacă,

Căci de nu pica din creacă,

Ceva aduna, se știe,

Pentru-a sa gospodărie.

Ea zilnic se străduia,

Să adune, căci avea,

Un mușuroi de hrănit,

Ce-i atât schelălăit,

Pentr-o mică-mbucătură?

Și-nhăță zdravăn o gură!

"Ei, acuma o să plec!"...

Dar căldurile o trec!

Îndurerat Azorel,

Nu-i prietenos defel!

Dă cu laba, se-nvârtește,

Până când o amețește,

Dar se ține strâns săraca,

Căci o pățise cu creaca.

A-nvârtit-o mult și bine,

Dar fărâma strâns o ține!

Cum, c-a lașa să se ducă,

Amețită și năucă,

Fără nimic, nimicuța?!

Vai, păi șefa-Hărnicuța,

Ar goni-o! Scrie- n lege:

"De n-ai strânge, n-ai culege,

Vei fi sclavă pân' la moarte,

În alt mușuroi, departe,

Subjugată fără milă,

Și hrănită doar din silă,

La trei zile, dacă strângi,

Patru saci și zece pungi,

Cu boabe și grăuncioare",

Legea-i dură frățioare!

În sfârșit, căzu în iarbă,

Și cu fărâma degrabă,

A ajuns în mușuroi,

Cu hrană dulce, de soi.

Fetele o lăudau:

-Ce curaj ai dragă, uauuu!

Să te cațeri sus, pe bot,

Asta nicicând n-o să pot...

Ea-i mândră, tace din gură,

N-a mai spus de aventură.

Las' acuma-i admirată

Și de șefă lăudată.

Și n-o să spună în veci,

Că a picat de pe creci!