A oprit un tren în gară,
Iar din el, suav, coboară,
Toamna-n strai cărămiziu,
Cu șal aspru, pământiu.
Peste câmpuri a privit
Și în șoaptă a poftit,
Maeștrii ce-o însoțesc:
Vântul, Ploaia-Dar ceresc,
Brumărel și Ceața-Albă,
Promoroaca purtând salbă
Lucrată în ciucurași,
Și-au pornit cu grăbiți pași,
La bătrânul An să-i spună
Când să dea vânt, ploaie, brumă,
Și cât timp valul de ceață,
Să îl țină dimineață.
.
Bătrânelul gârbovit,
Ca un tată i-a vorbit,
Văzând că-i tristă Regina,
Căci va strica iar grădina,
Și-or plânge florile toate,
Frunzele vor fi brumate,
Și s-or duce spre pământ,
Foșnitoare când e vânt.
.
-Nu fi tristă, fata mea,
Asta e menirea ta:
S-aduci frig și bogății,
Pe pomi să îi lași pustii,
Gonind păsări călătoare,
Să-l înmoi pe mândru Soare,
Să pui brumă, s-aduci ploi,
Frunzele să le faci moi,
Galbene și ruginii,
E datorie, tu știi!
.
Toamna, capul și-a plecat.
Tatăl, mare împărat,
Știe rânduiala bine.
S-a săltat cu mișcări fine,
Revărsând peste pământ,
Ploi mărunte, aprig vânt;
Și în timp ce-a lăcrimat,
Pășunile s-au uscat,
Frunzele s-au pus pe sol,
În covor multicolor.
.....................................
Dacă treci prin grădiniță,
Prinzi suspine de domniță.
Este tristă, dragi copii,
C-a stricat jocuri zglobii...
Picăturile-n rafale,
Sunt doar lacrimile sale!