Te-arunc la câini, tu, inimă pustie,
Pietroi amorf și fără de valoare,
Că m-ai lăsat să intru în vâltoare!
Așa nu pot să mai trimit solie

Himerelor din vremea viitoare
Sau celor din trecut și colivie
Ființei îi făcuși, pasăre vie,
Iar visului acerbă vânătoare!

Ninsori se cern pe capul meu ca talcul
Din timp, cu repezi clipe când mă ninge
Și Soarele-mi va fi o stinsă minge
Când lutul meu râvni-va catafalcul!

Tu, draga mea, nu ai să-mi ieși din calcul,
Lumina ta nicicând nu se va stinge!