Legat într-o cămașă albă
Privesc tavanul cenușiu,
În el am mintea mea cea slabă
Și gândul mi-a rămas pustiu.

Pereții sunt cu zgârieturi
Și unghii rupte, înfipte-n el,
Arată ca două sculpturi
Care atârnă în cui de oțel.

Aud doar țipete nebune
Care se scurg în capul meu,
E ura ce-a pătruns în mine
Ce îmi provoacă nervi mereu.

Privesc spre geam, afară plouă
Vorbesc cu picurii din cer,
Mă aflu în spitalul nouă
Legat de patul meu de fier.