Iarna se trezi buimacă,
Dintr-un somn prelung și dulce.
Niciun puf de promoroacă,
Pe garduri, case, uluce;
Pomii vor să-nmugurească,
Ea, de ciudă, să plesnească!
.
A luat de prin cămară,
Provizii, cum are omul.
Ieșind val-vârtej afară,
Fără să întrebe pomul
De se vrea înveșmântat,
A pus nea de l-a-ncărcat!
.
Molfăind în cerul gurii,
Văzând casele pustii,
Se urcă pe creasta șurii,
Și răsturnă mii și mii,
De steluțe sclipicioase,
Doar albite sunt frumoase!
.
Tolănit în văgăună,
Crivățul se-nviorase,
Moțăise vreme bună;
Văzând albul de mătase,
Sare zburdalnic, se joacă,
Parcă lumea vrea s-o-ntoarcă!
.
Un sticlete alb, zbârlit,
Þopăie de ici-colea.
Vălul rece la-nțolit,
Și atât se mai fălea,
Căci din toți frații ce-i are,
El sclipește cel mai tare!