Cea mai mică mișcare
poate prăbuși tot.
S-a săpat mult pentru a se ajunge aici.
S-a așteptat foarte mult
(în realitate, nu se știe cât;
așteptarea, în fapt, e durata în curs)
pentru ca toate astea
să poată fi numite vestigii
și privite în consecință:
cu emoție, apoi cu respect
și-n cele din urmă
cu obiectivitate.
Și atunci aud: pietrele astea nici măcar nu-s depuse în straturi.
Nu pot fi interpretate.
Nu se-nțelege nimic.
Despre asta vreți să îmi spuneți mie, zic,
că nu se poate nimic, nici măcar
o datare aproximativă?
Nici măcar. Asta ar necesita cel puțin
o mișcare în plus.
Aha, deci prăbușirea.
Da. Pietrele mari s-ar face mici și prea multe, iar riscul
e să fie atât de multe și mici și diferite încât
să nu le puteți distinge-ntre ele.
Aha. (Nu știam despre ce îmi vorbește.)
În definitiv, era totuși inima mea.
Am scuturat capul, am tras fermoarul peste stern
până sus.
În sinea mea știam că
cineva o să mă bage la loc.
Afară frig și panică printre trecători.