Pe un dâmb arid și tare,
Șade vara gânditoare.
Fără soare, numai nori;
Fără grâne, triluri, flori,
N-are ce s-o mai încânte.
Au venit ploi reci, mărunte,
Iar rochița sa de vară,
Stă lipită și-o-nfioară.

Dintr-un smoc de pălămidă,
Amețită, o omidă,
Nu știa cum a ajuns
Printre ierburi. A și plâns.
Și o iscodi pe vară:
-Bate vânt de toamnă, iară?
Aoleu, ce mă fac oare,
M-am zbârlit de la răcoare!

Vara vărsând lacrimi multe,
Peste mătrăguni inculte,
Își scoase sandalele
Și își stoarse poalele,
Își răsfiră pleata udă,
Apoi rosti, fără ciudă:
-Mi s-a dus vremea, copilă,
Am ajuns demnă de milă!...

Și-a pus ghete și o haină
S-o-ncălzească, și în taină,
Făr’ să spună “Rămas-bun!”,
O luă vântul nebun,
Și o duse-n depărtare,
Unde mii de călătoare
Au migrat, s-au dus în cârduri,
Iar eu plâng vara, prin rânduri.