Soarele plăpând, se duse,
Sfâșiat de-al verii, dor.
Căpșorul cald, își puse,
Pe o pernă, pe un nor.

N-are somn, uf, meditează!
Când Vântoasa-l salutase,
Călătoare prin amiază;
Pălăria îi mișcase.

O ținu cu mâna, bine,
Dar puștanul ei, hoinar,
Þopăind viclean…în fine!
Veni de sub un tufar.

Zvâcni, de foșni și via,
Și se repezi spre soare,
Înhățându-i pălăria,
Brrr, ce suflu de răcoare!

Pipăindu-se cuminte,
Iată nu-i! Sărind în grabă,
Îl rugă cu glas fierbinte:
-Dă-mi-o, fii băiat de treabă!

-Lasă, e decolorată!
Pune-ți o căciulă groasă,
Că în zori, doamna Brumată,
Nu va fi prietenoasă!

Scotocind prin sertărașe,
Găsi un fes cu blăniță,
Și-n dulap, pe umerașe,
Haine groase și-o bundiță.

Fără pretenții și fițe,
În picioarele de ceară,
Și-a tras niște cizmulițe,
Și se simte ca în vară!