uneori mă întind pe spate & mă conectez la ceața copacilor
care visează o seară liniștită peste oraș
așa aflu ce-și spun la fiecare adiere & mai știu
cum să trag de peste tine întunericul cum o pătură ce dezvelește
un corp mult prea frumos ca să fie visat vreodată de un muritor

tu te-ai născut din puful care rezultă din ciocnirea a două păpădii
cînd luna se ascunde pe fundul fîntînilor & face ghizdurile să strălucească
tu te-ai născut de parcă exploziile ar avea un concurs de frumusețe al lor
& lucrurile pier înnebunite de fericire

dintr-o dată începe să ningă cu fulgi mari scînteietori în toate culorile
tu culegi fericită doar acei fulgi de culoare neagră care formează
toate cuvintele
de la criză la disperare

& toți cei care te privesc respiră mixată în aer culoarea nimicului
ca și cum și-ar privi cu ochii lor sfîrșitul
un șofer în tuxedoo cu pălăria în mînă & orb
îți deschide ușa unei limuzini apoi gonește cu viteză pe marginea prăpastiei
doar așa te poți gîndi în liniște la ce înseamnă viața
cît cîntărește în unități absolute dragostea

de ce dumnezeu nu răspunde niciodată rugilor noastre & nu face nimic
nici măcar atunci cînd ne mințim pe noi înșine
că o să fie bine & că o să trecem peste asta
dar nu vom mai fi aceiași ca înainte
tu știi că fericirea să plătește cu sînge

în schimb vom avea puterea să ne bucurăm cînd o pisică reușește
să se salveze pe o bucată de lemn după naufragiu
iar ăsta este ultimul gînd înainte să dispară
absolut tot