mă obișnuisem existând lângă tine să îmi fac ascunzișuri mai peste tot
mă transformasem fără să-mi dau seama prea bine în arhitectul neobosit
împătimit aproape obsedat în tirania propriilor sentimente ce se cuveneau
a fi prezervate menajate într-un fel sau altul ferite de alteritate
... într-o felie de pepene tăiată exact acum o secundă
în toate neamurile ei de cucurbitacee coborâte într-o bună zi cu arca din cer
aterizate și aclimatizate pe bătătura eului meu tot mai înstrăinat prin tine
... în semințele ei care cădeau în farfuria cu margini albastre și eu le luam
și le miroseam și le spărgeam din când în când între dinți le furam seva
și mergeam mai departe. uitam pentru moment de toate.
... în buzunarul genții mele mari indigo în care mai niciodată nu găseam nimic rânduit
dar unde mă puteam ascunde cu brio măcar pentru următoarele două minute
... în semnul de carte rătăcit la pagina x care îmi potolea nările
cu mirosul lui desuet de hârtie găsită în podul cu povești alături de păpușa prăfuită
cu gene răzuite și surâs luat din valul rebel al mării
... în vorbele mele secționate de tine care în răstimpuri privilegiate reușeau
să se adune să mă ferească fie și pentru o fracțiune de secundă de pierzare
... în aburul care cald protector ieșea tiptil din câte-o amintire
... în merele de pe prispa roșie unde dulceața se făcea de la sine
sau în pogonul de știuleți galbeni ce zăceau curajoși în mijlocul furtunii
fără să mucegăiască fără să-și schimbe vreodată culoarea nici măcar nuanțele
... și chiar în tine în primul rid care îți apăruse atunci pe frunte
când ai crezut că mă vei pierde pentru totdeauna...