îmi imaginez uneori că sunt o boemă eșarfă roz
petrecută tandru în jurul unui minuscul cadou de sub brad
care așteaptă cuminte mâinile magice ce o vor desface...
și chicotește de plăcere în grimase copilărești deloc puerile
că de-abia se stăpânește să nu-mprăștie micuța ofrandă...

.... tu să mă prinzi nerăbdător de umeri, să-mi admiri nuanțele,
să-mi numeri umbrele și strălucirile, căderile, ridicările,
nopțile și diminețile, luminile și neluminile, furtunile și limpezimile,
banalitățile și subtilitățile, firele albe, pe cele decolorate instantaneu sau nu,
anii și lunile, săptămânile, secundele-n ore de rătăciri aici pe pământ,
pe cele de dincolo, când oamenii-copii se întrupează-n flori
sau în fluturi, în mireseme, nuanțe sau doar în vise...
vorbesc în limbi aparte de nepământeni și zboară dezinvolt,
se leagă la ochi și se joacă de-a v-ați ascunselea de-adevăratelea
fără să le mai pese că timpul trece și că trecerea asta îi va-mpresura..
într-o cutie de chibrituri devenită miraculos palatul cu ieșire spre cer
sau cartea cu povești nemuritoare din care, oricât ar vrea, nu vor mai putea/ști evada

.... să mă păstrezi nu doar ca pe o amintire uitată undeva într-un raft zăvorât și prăfuit,
de care nu-ți mai atingi privirea decât cu totul accidental, atunci când, de pildă,
precipitat vei căuta un buton rătăcit, un ac cu gămălie sau doar o pensetă argintie uzată,
nervos că nu ai găsit nimic din toate-acestea vei fi dat, la un moment dat, ochii cu mine
și poate vei tresări, poate vei surâde, poate-ți vei aminti, poate nimic din toate astea...
... nici pe fundul unui cufăr cu iz de pământ muced, în care plantele nu prind rădăcini,
... nici mototolită ca pe-un răvaș de-amor ingrat în buzunarul sec al pantalonilor tăi uni,
pantaloni bufanți cadou din luna noastră de miere-albastră... și-ți amintești prea bine...

... să fiu aburul Davidoff ce-ți mângâie nările dimineața și te face una cu el
tu să cedezi, să n-ai alternativă, să te complaci absolut, iremediabil, în acest abandon,
să recidivezi an de an, debusolat de tine, pierdut într-o nuanță roz, puțin insidioasă,
dar irezistibilă, ca un dor ce nu poate sfârși decât atunci când i-a venit ceasul
... să adormi ingenuu cu suflet de copil strălucind în bradul proaspăt împodobit