De la alb, vântul închise
Ochii transparenți și goi.
Cu un brâu gros, se încinse
Și călcând nămeții moi,
Trece-n zvârcolire mare,
Prin tiranica vâltoare.

Ghemotoace, prin răstoace,
Iepurașii zgribuliți,
Înțoliți în noi cojoace,
S-ar zice că-s oropsiți.
Dar nu-i bai, căci sub zăpadă,
Iarna le-a pus sobă caldă.

Șase lupi în surul blănii,
Stau la pândă pe câmpii,
C-au zărit un șir de sănii,
Pe nămeții argintii,
Și-au simțit agili, o urmă,
Care-i duce spre o turmă.

Cu un plisc de două veacuri,
Un cioroi zburlit, năuc,
Trage-n forță niște vreascuri
Înghețate, sub un nuc,
Apoi hărnicia-i trece,
Și zbură spre cuibul rece.

Ce să cred de așa iarnă?
E o iarnă ce-o iubesc!
Viscolul nu e o dramă,
Iar când norii risipesc
Văl de spumă argintie,
Iarna-i ca în poezie!