Câmpu-n goliciune șade.
Iarna-și șopti: "Nu se cade
Să tremure strâns și rece,
Timpul parcă-n ciudă-mi trece,
Și eu m-am zgârcit la fulgi,
O să-i schimb straiul în dungi!"

Și din văluri luminoase,
Măsoară, taie și coase,
Șuvițe imaculate,
Și depuse peste toate:
Case, garduri și fântâni,
Și pe năsucuri la câini.

Tii! ce iarnă gospodină,
Lumea e-n pulbere fină!
Suflecată pân' la coate,
S-a văitat puțin, de spate,
Dar privindu-și munca sa,
Ca un copil jubila:
"Imobile, tot ce mișcă,
Le-am pus straie ca de frișcă!"