mă doare cumva neputința mea
de a nu fi bobul acela de clar
picătura de rouă a nemurire
geometria culorii în cuburi de roz

mă doare cumva umbra călcată-n picioare
până la osul mustind de întuneric
am să mă alunec pe un țipăt de înger
călare pe un alt înger
la rândul lui și el călare pe un înger
până ai să înțelegi și-ai să mă ucizi
cu vină și ură la nesfârșit

pe sub ochii miopi
revolta zvâcnește cumva în artrită
mă știai singur într-o casă de lut
stând la fereastră cu o cană în mână
cu o mângâiere în cealaltă mână
și fruntea era uscată de brumă
cu o rană în ochi, cu o uitare în suflet

amândoi știam că sunt
atât de multe lucruri ascunse în tâmplă
și auzisem și de starea de clepsidră
clepsidra din lut cu nervuri de os și argint
închinat în pecete de îngerii orbi
în ea Dumnezeu purta după el nemurirea
și un ochi de șarpe transformat în nisip

trecea un om pe drumul lui secret
umbrit de tufele de lauri
prin oase-i curgea frig
în suflet avea striviți crini roșii
la subsuoară îi creștea iarbă
din muguri de lapte
lapte negru de iapă în călduri

am văzut înaltul străfulgerat,
pentru o clipă am întrezărit în umbră
mâinile mele ca niște frunze
prea mult sunt acasă par să-mi zică
și de nespus de singur, ca un mormânt
pus în așteptare pe o dungă de timp
mă doare mâna de-atâta singurătate
și ochiul se zbate sub tâmplă strivit

- mi-au scos umărul din aripă, cumva sunt ciung?