În miez de noapte, din miez de minte mi-am dorit să fug,
din miez de mine-n dezbrăcare rece,
prin gâtul lung să evadez de parc-ar fi un coridor,
un monstrul teatru părăsit ce m-a găsit demult
numai pe mine;
câte-o felie
de lumină ici și colo-mi cade pe gândire
când cred că nu se mai termină,
când cred că mă
scufund
și-nnec
în haos, tuse și-ntuneric,
în monștrii deși, interminabili,
când mă scufund
în monstrul ăsta dens numit lungime;
numai monștrii.
Clonă minusculă ce evadez prin gât din mine
cu pas departe de ușor
să mi se zbată părul violent pe spatele gol când alerg
și până mor
s-ajung
măcar la inimă.
Dar nici măcar acolo nu-mi permit să fac popas,
mai bine
îmi castrez sentimentele,
dar dacă sunt femei?
Și sunt.
Le las trântite prin artere și-nchid ușa
și cântând
cu spaima urmărindu-mă, eu fug
departe spre alt coridor.
Nu încetez să-mi zbat părul pe omoplat,
nu încetez să fug și să mă fâlfâi ca un handicap,
ca o migrenă până când
nu îmi găsesc un cap mai mare,
omul mai mare,
din mine
și poate liniștea
ce i se cuvine.
Și poate cândva voi găsi și-o dezbrăcare
mai rece și poate va fi și ea
un pic mai mare
decât mine
chiar.